Sa nu ne stresam. Sau sa ne stresam ca e mai bine asa?

Stresul asta intra in functiune cand se reorganizeaza prioritatile si-mi place, imi place la nebunie cum pot lasa, fara teama, zece alte activitati in urma, ca sa-mi ocup mintea numai si numai cu un lucru. Nu asta inseamna sa te dedici? Imi vine sa pocnesc din degete si sa se faca toate. Si nu obosesc sa caut, sa pun intrebari, sa astept raspunsuri (desi, probabil, mereu va fi o piatra grea de incercare sa astept un raspuns).

Dar toata nebunia asta mi-a demonstrat mie, de-a lungul timpului, ca ceea ce se poate face in trei luni se poate face, de fapt, intr-o luna. M-am desprins de un om pe care acum mi-l amintesc greu (vorbesc de mine). Nu mai aman si nu mai am nici rabdare. Cred ca rabdare am cand stiu ca efectiv nu dispun de posibilitatea de a face un lucru. Desi cred ca nici atunci nu ma potolesc si tot planific.

E bine si nu. Nu e bine fiindca ii agit pe altii in jurul meu si poate nu in modul cel mai constructiv. E bine fiindca e o agitatie care pune lucrurile in miscare si care, asa cum spuneam, cred ca face ca lucrurile sa se intample mult mai repede. C atunci cand vrei sa vezi o piesa de teatru, insa nu ajungi sa cumperi bilete, iar piesa nu se mai joaca.

Si poate ca pe termen lung nu e bine fiindca ajungi sa obosesti. Desi eu am incredere ca, pe termen lung, o sa-mi pastrez acea posibilitate de a gandi in perspectiva, de a-mi imagina ce ar putea sa fie peste patru luni si de a ma asigura, pe cat posibil, ca fac tot ceea ce pot in prezent.

Si cred ca aceasta agitatie din prezent vine din cauza faptului ca am in fata zece optiuni, niciuna clara. Si atunci incerc sa aflu cat mai multe informatii despre fiecare in parte. Lucru care duce la si mai multe optiuni. Ceea ce, asa cum bine se stie, ingreuneaza deciziile.

Asa ca, in fond, cum e mai bine? Sa ne stresam sau sa lasam lucrurile sa se intample in voia lor?